ULTIMA SCRISOARE

Sfârşitul a venit fără de veste. Esti fericită? Văd că porţi inel. Am înţeles, voi trage dungă peste Nădejdea inutilă. Fă la fel. Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o formă. Cunosc însemnătatea ei deplin. Stiu, voi aveţi în viaţă altă normă. Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin. Nu te mai cânt în versuri niciodată. Mai mult în drumul tău nu am să ies. Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată Şi n-am să spun ca nu m-ai înţeles. A fost, desigur, numai o greşeală. Putea să fie mult - nimic n-a fost. În veşnicia mea de plictiseală Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost. Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli. Vedeam văzduhul fluturând de îngeri, Lumină-n noaptea mea de îndoieli. Când degete de Midas am pus, magic, Pe frageda fiinţă-a ta de lut, Suna în mine murmurul pelagic Al sfintelor creaţii de-nceput. Vedeam cum peste vremuri se înalţă Statuia ta de aur greu, masiv, Cum serioase veacuri se descalţă Şi-ngenunchiate rânduri, submisiv, La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă Să le întinzi cu zâmbet liniştit Spre sărutare adorată dreaptă 'Nainte de-a se şterge-n infinit. O, de-am fi stat alături doar o oră, Ai fi rămas în auriul vis Ca o eternă roză auroră De neînţeles, de nedescris. Ireversibil s-a-ncheiat povestea Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti Din întâmplare rândurile-acestea În care-aş vrea să fii ce nu mai esti. N-am să strivesc eu visul sub picioare, N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag. As fi putut să spun: "Esti ca oricare", Dar nu vreau în noroaie să mă bag. De-ar fi mocirlă-n jurul tău cât hăul, Tu vei rămâne nufărul de nea Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul Ce-l ţine candid, amintirea mea. Vei fi acolo pururi neîntinată, Te voi iubi mereu, fară cuvânt, Şi lumea n-o să ştie niciodată De ce nu pot mai mult femei să cânt. Acolo, sub lumina de mister, Scăldătă-n apa visurilor, lină, Vei sta, iubită, ca-ntr-un colţ de cer O stea de seară blândă si senină. Iar când viaţa va fi rea cu tine, Când or sa te împroaste cu noroi Tu fugi în lumea visului la mine, Vom fi acolo singuri, amândoi. Cu lacrimi voi spăla eu orice pată, Cu versuri nemaiscrise te mângâi. În dulcea lor cadenţă legănată Te vei simţi ca-n visul tău dintâi. Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme, Să plec de-aicea, de la voi, curând, Când glasul tău vreodată-o să mă cheme, Voi reveni la tine din mormânt. Iar de va fi să nu se poată trece Pe veci pecetluitele hotare, M-aş zbate-ngrozitor în tarna rece, Plângând în noaptea mare, tot mai mare.